Singurătatea sfinţitoare – de J.B. Stoney

Singurătatea este unul din lucrurile cele mai importante pentru credincios, fiindcă atunci inima lui îşi reînnoieşte cunoaşterea Domnului Isus, singurul care are intrare în cele mai tainice unghere ale sufletului. Când suntem cu totul singuri şi izolaţi, Lui Îi place să fie însoţitorul nostru; atunci e, ca să spunem aşa, timpul ca El să se apropie, asemenea razei de soare care pătrunde într-o hrubă întunecoasă cât de mult poate; şi niciodată prizonierului închis acolo lumina nu i-a fost mai scumpă decât în clipele acelea.

Cred că sunt două lecţii pe care le învăţăm în singurătate, lecţii pe care nu le-am putea învăţa altfel: una, a mă vedea pe mine însumi separat de oricine şi de orice – un lucru foarte necesar; iar cealaltă, a-L vedea pe Domnul într-o lumină deosebită, într-un mod special şi unic, separat de orice şi de oricine. Persoana Sa (binecuvântat să-I fie Numele!) mi se descoperă în singurătate aşa cum niciodată nu mi se descoperă în mulţime.

Cântarea Cântărilor ne ajută mult să înţelegem aceste aspecte: cine sunt eu faţă de mine însumi în singurătate, şi cine este El faţă de mine în singurătate. Când sunt singur cu El, El primeşte locul de întâietate cuvenit măreţiei Sale fără egal; nu ca Mântuitor, deşi prin credinţă Îl văd astfel, ci ca Soare. La fel ca soarele, El “stăpâneşte ziua”, astfel că atunci când toate celelalte lucruri sunt vizibile, El străluceşte încă mai presus de ele; iar gândul statornic şi neîntrerupt al supremaţiei Lui peste toate este cel mai bun sprijin pentru inimă de-a lungul întregii zile, rămânând cu ea chiar şi în cele mai îngrijorătoare situaţii.

Cu El în singurătate aflăm ce binefacere şi ce sprijin este El pentru inimă şi, atunci când inima este ocupată cu responsabilităţile zilnice, ea se întoarce către El ca acul busolei către nord sau ca floarea către soare. Când sufletul, dezvoltându-şi în singurătate simţul supremaţiei Domnului, se întoarce mai apoi la oameni şi la obligaţiile zilnice, el va raporta toate celelalte lucruri la El. El ocupă primul loc, iar lucrurile şi persoanele devin importante pentru noi nu pentru că ne plac sau pentru vreun alt motiv, ci în funcţie de poziţia lor faţă de El.

Dacă responsabilităţile tale şi aşteptările celorlalţi faţă de tine sunt punctul central al sistemului tău- soarele lumii tale interioare – în loc ca soarele să-ţi fie Domnul Isus, atunci orice aparent eşec în a-ţi îndeplini responsabilităţile va cufunda ziua ta în întuneric. Vei resimţi eşecul asemeni unei eclipse de soare. Dacă Domnul ar fi în mod clar şi conştient magnetul TĂU, atunci orice îndatorire ar fi mai puţin îngrijorătoare şi le-ai putea îndeplini mai bine pe fiecare în parte; şi în loc să fii trist şi dezamăgit, L-ai auzi pe Domnul spunând: “Ea a făcut ce a putut”, şi ai şti că tot ceea ce faci primeşte o mai mare apreciere.

Ceea ce ne face fericiţi în lucrare nu este nici slujirea multă, nici conştienţa propriei noastre eficienţe, ci siguranţa că se va face apel la noi şi vom putea fi de folos la nevoie. Când iubeşti, nu-ţi place să-l vezi pe cel iubit ducând lipsă de ceva. Slujeşti pentru că iubeşti. Nu încerca să-ţi organizezi lumea interioară la lumina unei biete lămpi; e clar că dacă ai avea un soare, totul ar fi mult mai uşor! Singurătatea cu Domnul Isus ne învaţă să găsim în El soarele nostru. Odată ce inima şi-a găsit odihna şi împlinirea în Domnul Isus, ea se poate întoarce spre El cu uşurinţă şi fără încetare, în orice situaţie.

preluat de pe site-ul www.comori.org

Ucenica pe care o iubeşte Isus

De ce eu? De ce mă asculţi Tu zi de zi? Ce ai găsit la mine ca să Te îngrijeşti cu atâta dragoste de mine? De ce în fiecare zi Te apropii de mine cu cea mai adâncă dragoste şi Te aşezi lângă mine, îmi iei mâinile în mâna Ta si îmi spui: “Eu sunt aici! Am timp doar pentru tine şi vreau să petrec timpul cu tine, vreau să ascult tot ce ai de spus. Spune-mi tot! Nu ascunde nimic! Eu te înţeleg – de fapt, doar Eu te înţeleg!”?…

… e o dimineaţă înnorată şi destul de rece pentru luna Mai. Mă urc grăbită în autobuzul de serviciu şi mă aşez pe un scaun, lângă geam – îmi place să stau lângă geam atunci când călătoresc; peisajul de afară mă ajută să meditez. Şi azi, privind verdele crud care s-a întins pe câmpie şi pe munte, mă gândesc. Şi mă gândesc la tot ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea; şi câte va mai face El!?… Şi mă gândesc că El vrea să mă înveţe tot timpul câte ceva… Şi atunci, în mintea mea se naşte o dorinţă: Doamne, vorbeşte-mi, te rog, astăzi! Te rog învaţă-mă o lecţie de a Ta!…

… şi peste zi, în vâltoarea lucrului, îmi aduc din când în când aminte de această dorinţă şi mă gândesc că tot nu s-a întâmplat nimic special…

… şi vine seara… această seară e puţin deosebită de o seară obişnuită de Marţi… la adunare avem musafiri… şi acolo Domnul îmi vorbeşte… El îmi pune înainte exemplul lui Ioan şi faptul că el era “ucenicul pe care îl iubea Isus” (Ioan 13:20-26, 19:25-27, 20:1-9, 21:1-7, 21:20-25). ..

Da, am aflat: ceea ce El vrea să îmi spună şi să mă înveţe şi azi e că şi eu pot fi ucenica pe care o iubeşte Isus. Şi eu pot sta astăzi culcată la sânul Lui (“locul cel mai apropiat de Isus, locul odihnei şi al satisfacţiei depline”), dar şi eu mă pot apleca pe pieptul Lui (“locul susţinerii”)…

Şi întrebarea fratelui îmi răsună încă în minte: “Oare Domnul ar putea avea încredere şi în mine să îmi dea în grijă o persoană dragă Lui?” – Domnul i-a încredinţat-o lui Ioan pe mama Sa… şi răspunsul tot acolo l-am găsit: “Primim putere doar atunci când ne încredem şi când apelăm la dragostea Lui”…

Mereu ador iubirea mare

Mereu ador iubirea mare
Ce în Isus s-a arătat
Şi mă predau iubirii care
De mine,-un vierme, s-a-ndurat.
În loc să mă gândesc la mine,
Mă pierd în marea de iubire.

Ce bun, duios eşti Tu cu mine
Şi cât de mult Tu mă doreşti!
Atras de marea Ta iubire,
Eu mă supun, căci Tu domneşti.
O, Viaţa mea, o, Tu, Iubire,
Te-ai dat în totul pentru mine!

Doresc mult să rământ în tine,
Doar pentru Tine să trăiesc,
În Tine doar e-a mea odihnă
De truda pe acest pământ.
M-arunc în braţele-Ţi divine,
O, Domn slăvit, ce fericire!

Isuse, Numele-Ţi rămână
Adânc în mine-ntipărit!
De-ar fi iubirea Ta stăpână
În mine, până la sfârşit,
Iar în cuvânt şi în lucrare
Să fii văzut de fiecare!

(de Gerhard Tersteegen)

Noi te dorim cu dor nespus

Noi Te dorim cu dor nespus;
Tu şi mai mult, iubit Isus.
Noi Te iubim neasemuit;
Tu şi mai mult, Isus iubit.

Noi Te-aşteptăm cu gândul sus;
Tu şi mai mult, iubit Isus.
Şi-oricât de mult noi Te-am iubi,
iubirea Ta mai mare-ar fi.

Al nostru lut e mărginit,
dar Tu iubeşti neţărmurit.
În toate noi avem un prag;
Tu însă n-ai, Isuse drag.

(de Traian Dorz)

Şi ferice de aceea care a crezut, pentru că va fi o împlinire a celor vorbite ei de la Domnul – Luca 1:45

Continue reading

Oare mi-aş putea dori mai mult?

2. Cronici 9:

1. Şi a venit la Solomon şi a vorbit cu el despre tot ce era în inima ei.

2. Şi Solomon i-a răspuns la toate întrebările ei şi n-a fost nici un lucru dificil pentru Solomon, pe care să nu i-l fi explicat.

3. Şi când a văzut împărăteasa din Seba înţelepciunea lui Solomon şi casa pe care o construise

4. şi mâncarea de la masa lui şi ţinuta slujitorilor lui şi rânduiala slujbei servitorilor lui şi hainele lor şi paharnicii lui şi hainele lor şi treptele lui pe care se urca la casa Domnului, i s-a tăiat răsuflarea.

6. iată, nu mi s-a spus nici jumătate din mărimea înţelepciunii tale; tu întreci faima despre care am auzit.

7. Ferice de oamenii tăi şi ferice de aceşti slujitori ai tăi, care stau neîncetat înaintea ta şi ascultă înţelepciunea ta!

8. Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău care Şi-a găsit plăcerea în tine.

12. Şi împăratul Solomon a dat împărătesei din Seba tot ce a dorit ea, tot ce a cerut.

 

şi, iată, aici este mai mult decât Solomon. – Matei 12:42

 

O mică turtă – de George André

„fă-mi întâi mie…o mică turtă” (1. Împărați 17:13)

Era o vreme sumbră. Din cauza păcatelor lui Ahab, împăratul lui Israel, foametea făcea ravagii în ţară. Profetul Domnului se ascunsese şi odată cu el alţi o sută, în timp ce şapte mii de oameni, care nu îşi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal, erau cunoscuţi doar de Dumnezeu.

Resursele lipseau peste tot; şi totuşi, într-o familie, chiar în afara granițelor ţării, în fiecare zi era hrană pentru toata casa. De-a lungul multor zile, până în ziua când Domnul a dat ploaie pe faţa pământului, „făina din vas nu s-a terminat şi untdelemnul din urcior nu s-a sfârşit, după cuvântul Domnului” (1. Împărați 17:15-16). De unde venea această abundenţă? Sunt binecuvântări materiale, fără îndoială, dar pe care, după învăţătura Cuvântului, putem să le înţelegem sub aspectul lor spiritual: făina ne vorbeşte de perfecţiunile Domnului Isus Însuşi, în timp ce untdelemnul este imaginea Duhului Sfânt.

De ce era în această casă, spre deosebire de atâtea altele, hrană şi binecuvântare? Într-o zi, omul lui Dumnezeu întâlnise pe această văduvă şi îi ceruse puţină apă şi o bucată de pâine. Chiar dacă apa era atât de rară, ea era gata să îi dea, dar pâinea lipsea în întregime. Nu mai avea decât un pumn de făină şi puţin untdelemn. Ei şi fiului ei nu le mai rămânea decât să moară. Profetul îi spune: „fă-mi întâi mie din ea o mică turtă şi adu-mi-o” (versetul 13). Cum aşa? Din puţinul care îi rămăsese, din ultimele sale resurse, să facă mai întâi o turtă profetului şi să nu mai aibă nimic pentru ea şi pentru copilul său? Avea nevoie de credinţă, credinţă în cuvântul spus de Domnul prin slujitorul Său. „Şi ea s-a dus şi a făcut după cuvântul lui Ilie” (versetul 15). Acesta era secretul binecuvântării.

„Fă-mi întâi mie…o mică turtă”. Oare nu ne-a cerut Domnul deseori aceasta? La începutul zilei să păstrăm întâi un moment pentru a veni la picioarele Sale şi pentru a asculta vocea Sa. Să ştim să rămânem în linişte şi să spunem ca tânărul Samuel altădată: „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă”. Şi în alergarea pentru preocupările zilnice, nu auzim oare deseori o voce care ne spune: gândeşte-te întâi la Domnul? Poate este ceva ce ţine de o umblare dreaptă sau de o lucrare bine făcută; o slujbă făcută cuiva; cuvinte de spus sau de păstrat în tăcere. Sau poate o alegere de făcut: locul de muncă sau strângerea laolaltă în jurul Domnului; cheltuială de prisos pentru sine însuşi sau folosire pentru slujirea Lui, a slujitorilor Săi sau a celor care sunt în nevoie?

„Fă-mi întâi mie…o mică turtă”; nu este mult după cum pare şi totuşi era mult. Pentru văduvă nu era decât un pumn de făină şi puţin untdelemn într-un urcior, dar cât de mult le-a apreciat profetul! Domnul, cu atât mai mult, le-a estimat la adevărata lor valoare. „Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult; şi cine în foarte puţin este nedrept, şi în mult este nedrept” (Luca 16:10). Poate că nu va fi decât o broşură, un cuvânt, o rugăciune pe care o vom avea mai întâi pe inimă să i-o aducem Lui. Şi dacă neglijăm să o facem, ce pierdere!

„Fă-mi întâi mie…o mică turtă”. „Îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2:18). Este bine, fără îndoială, de a exprima încrederea în Dumnezeu, de a cânta cântece amintind bunătatea şi credincioşia Sa. Dar credinţa nu înseamnă numai cuvinte; ea se transpune în fapte. Iată, spre exemplu, un tânăr student foarte preocupat de evaluările sale; examenele se apropie.Va consacra el ziua Domnului pentru Domnul sau studiilor sale? Dacă arată credinţă dând mai întâi lui Dumnezeu locul Său şi lăsându-şi studiile pentru zilele din timpul săptămânii, cu siguranţă că va primi răspuns. La prima vedere este o pierdere, cum era făina şi uleiul pentru văduvă, dar oare nu poate Dumnezeu să dea reuşită la un examen sau la locul de muncă la fel de bine sau chiar mai bine dacă, iubind pe Domnul, Îi rezervăm timpul  pe care Îl cere? Acele ore, pe care le-am putea crede „pierdute” pentru studiu, nu vor fi la fel și pentru El!

„Fă-mi întâi mie…o mică turtă”. Prin vocea profetului nu auzim oare pe cea a Domnului şi dorinţa Sa ca mai întâi să facem ceva pentru El? Ni se spune că macedonenii „întâi s-au dat pe ei înşişiDomnului” (2. Corinteni 8:5). Nu este oare acesta fundamentul: „Fiul meu, dă-mi inima ta” (Proverbe 23:26)? Era puţin lucru un pumn de făină şi puţin untdelemn, dar totuşi era tot ce mai avea această văduvă. După ce îi dădea mai întâi profetului să mănânce, nu mai avea decât moartea înaintea ei… sau eliberarea din partea lui Dumnezeu. Punându-ne cu adevărat în întregime la dispoziţia Domnului fiind conştienţi că am fost „cumpăraţi cu un preţ” (1. Corinteni 6:20), ar părea că ne „pierdem” viaţa. Dar „oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va găsi” (Matei 16:25). Şi acest „a se da” pe sine însuşi (care nu este doar o dată, pentru că înseamnă a pune la dispoziţie în mod continuu ceea ce Îi aparţine!) se traduce, nu prin momente de entuziasm şi de a visa la misiuni îndepărtate, ci prin acest „loc dintâi” pe care vom avea pe inimă să I-l dăm în toate detaliile zilelor noastre. Fie chiar „o mică turtă”, dar este secretul binecuvântării care ne va însoţi zi după zi până în momentul în care, vremea „foametei” luând sfârşit, vom intra în Casa Tatălui.

„Ca El să aibă întâietate în toate” (Coloseni 1:18)

un articol preluat de pe site-ul www.comori.org

“şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.” – Daniel 3:27

Preluat din calendarul “Mana de dimineață”

„Evreii aceştia erau acolo unde-i aşezase Dumnezeu. Cînd a venit această încercare, ei împlineau voia lui Dumnezeu, pe care-L cinsteau şi-L slujeau. Din pricina aceasta El i-a izbăvit în chip miraculos. Focul nu a avut nicio putere asupra lor şi nici măcar miros de foc nu s-a prins de ei.

Dumnezeu protejează pe cei ce sunt în limitele voii Lui şi care rămîn acolo, supuşi în orice situaţie; dar El este de asemenea slăvit prin faptul că mirosul focului încercării nu rămîne peste noi, adică nimic în cuvintele noastre, în comportarea noastră, nu trădează contaminarea greutăţilor prin care am trecut; nu plîngere, nu agitaţie, nu emoţie şi nici măcar amărăciune, căci încercarea credinţei noastre are ca rezultat lauda Domnului Isus. Ne-a chemat El acolo unde suntem? îi suntem noi supuşi de bună voie în toate lucrurile? Atunci El ne va păzi, nu numai în încercare, dar chiar şi după aceea, căci harul şi părtăşia Lui vor împiedica orice “miros de fum” să vina şi să usuce rouă de sus peste mărturia noastră.

Un credincios trece poate printr-o încercare profundă şi personală şi totuşi, el slujeşte pe Dumnezeul său şi pe semenii lui fără ca aceştia din urmă să remarce mirosul focului; cu toată durerea inimii lui, el răspîndeşte pacea, mîngiierea şi chiar bucuria… prin duhul lui de credinţă .

Acolo unde lucraţi, fiind în limitele voii lui Dumnezeu, poate atmosfera este grea şi apăsătoare; ea însă nu vă câştigă; mirosul de foc nu rămîne peste voi şi aceasta, dacă starea sufletească este ca a acelor tineri care în poziţia în care se găseau, ei cinsteau pe Dumnezeu şi-I slujeau cu credincioşie.

Sau poate trăiţi în mijlocul unor oameni formalişti şi legalişti, care sunt neprihăniţi în ochii lor înşişi, dar din care emană un duh greu de moarte? Păstraţi părtăşia cu Dumnezeu şi cu Fiul Său Isus Hristos, la care sunteţi chemaţi. Dar să nu uităm că această părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul este condiţionată de umblarea noastră in lumină după cum Dumnezeu este lumină. Neprihănirea proprie poate fi contagioasă. Dacă suntem încredinţaţi că umblăm în limitele stricte ale voii lui Dumnezeu, “mirosul de foc” nu va rămâne peste noi, indiferent prin ce încercări trecem, iar mărturia noastră nu numai că nu va fi afectată, ci dimpotrivă, va fi o mireasmă de la “viaţă la viată” fiindcă “în adevăr, noi suntem înaintea Iui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos” (2 Cor. 2:15, 16).”

Curând, foarte curând!

ACASĂ! Ce cuvânt dulce! Oare cum va fi să aud glasul dulce al Preaiubitului meu?! Cum ar fi ca, în timp ce merg pe stradă, spre serviciu sau la cumpărături, să aud o voce chemându-mă pe nume?! Nu, nu este cineva cunoscut, care m-a zărit de pe celălalt trotuar! E glasul Lui! Sau la serviciu, în toiul treburilor, se aude o voce… Nu, nu sunt colegii de muncă! E glasul Lui! Va veni oare noaptea, în timp ce dorm? Nu, glasul pe care Îl voi auzi nu va fi un vis, ci va fi glasul Lui!

Cât de frumos şi dulce! Oare voi şti că e El? Cu siguranţă!! Nu L-am auzit niciodată pe viu, dar ŞTIU că Îl voi recunoaşte din prima clipă! Şi chipul Lui! Acel chip, care odată era „vrednic de dispreţuit”, va fi atunci plin de strălucire!

Ne vom întâlni atât de mulţi pe nori împreună cu El! „numeroşi ca nisipul pe maluri”! Îi voi întâlni pe toţi cei dragi care au plecat deja la El, îi voi întâlni pe toţi cei pe care nu îi pot vedea atât de des pe cât mi-aş dori, dar vor fi şi atâtea feţe necunoscute, dar totuşi cunoscute atunci. Dar din toată această mulţime de chipuri, cel mai drag îmi va fi al Lui!

Mi-aş dori ca această zi să fie azi. Inima mea tresaltă şi se bucură la acest gând, dar în acelaşi timp cum doresc eu să mă găsească El atunci când va veni? Mi-ar plăcea ca, atunci când El va veni, să mă găsească pe genunchi, discutând cu El şi astfel să pot continua discuţia cu El în ceruri!

Scumpul meu Domn, goleşte-mă de mine şi umple-mă de Tine!

Sunt un firicel de floare

Sunt un firicel de floare,
Lângă crucea cu piroane.
Floarea-i mică, dealu-i mare;
Ce parfum să dea o floare?
Dar, ca mine, Domnul are milioane!

Sunt un fluier care-adună
Rătăcite oi sărmane.
Când, pe ceruri, norii tună,
Cine-aude-o veste buna?
Dar, ca mine-n căi răsună milioane!

Sunt o rază din Golgota,
Lângă ţărmuri de oceane;
O scânteie-n vârf de stâncă,
Cine-o vede-n noapte-adâncă?
Dar, ca mine, mai sunt încâ milioane!

Sunt un călător pe lume,
Străbătând meridiane;
Fraţii mei de trup şi nume
Mă luară-n râs şi glume,
Dar eu am alţi fraţi în lume… milioane!

Sunt un abur care-adie
Şi se pierde prin pustie,
Dar, în ziua ce-o sa vie,
Nu un om şi nu o mie,
Dar, ca mine-ar vrea să fie milioane!